Am citit ieri un material excelent, pe care va recomand sa nu-l ratati, scris de avocatul aradean Eduard Hoffmann. Nu cred ca exista vreun arbitru in Romania care sa nu recunoasca situatiile descrise de acesta. Care nu sunt deloc senzationale, sunt doar… REALE! Limbajul suburban folosit de unii antrenori si parinti la adresa arbitrilor, adversarilor, dar si a propriilor copii, face parte probabil dintr-o filozofie despre fotbal si performanta marca inregistrata (made in ROU). Pentru ei EDUCATIA este un cuvant necunoscut, important este rezultatul obtinut CU ORICE PRET. In aceste conditii, a le cere RESPECT acestor oameni este ceva de domeniul SF-ului, care ne duce in derizoriu. Ei nu stiu sa respecte fotbalul, adversarii sau arbitrii. Iar de la violenta verbala pana la violenta fizica nu este decat un pas. Care s-a dovedit de atatea ori a fi foarte mic. Si ne mai intrebam de ce fotbalul romanesc a ajuns in situatia de astazi… Ne vaitam ca nu mai vin copiii catre fotbal sau arbitraj, dar nu facem nimic sa schimbam situatia. Sau mai bine zis ne facem ca facem!
Ar fi multe de spus pe acesta tema, dar nu o mai lungesc pentru ca scopul era sa va prezint materialul scris de catre Eduard Hoffmann – vestic.ro -, pe care tin sa-l felicit pentru “Pledoaria” sa.
„Pledoarie pentru fair-play
Apel către părinţi, antrenori şi spectatori din sportul arădean şi nu numai
În ultima perioadă, am mers, ca spectator, la mai multe meciuri de fotbal (echipe de juniori mari sau mici şi seniori). Atmosfera este greu de suportat chiar şi pentru persoanele cu urechi „antrenate”. Limbajul suburban şi înjurăturile par a fi singurele raţiuni pentru care unii se află în preajma sau pe terenul de joc.
Jucătorii, unii încă la vârsta copilăriei, sunt înjuraţi copios de către antrenori şi spectatori sau, şi mai dureros, de către proprii părinţi. Cei mici (sau mai mari) aleargă, asudă, se străduiesc să joace cum se pricep mai bine şi să ofere spectacol. Ce primesc în schimb? Sudălmi şi, eventual, câte un bobârnac sau şpiţ în fund, la ieşirea de pe teren. Cum îşi permite un părinte, un antrenor sau un simplu spectator să înjure exact pe cei care se străduiesc să facă ceva, să ne încânte? Explicaţii ar putea fi multe: de la educaţie (sau lipsa acesteia) până la defularea frustrărilor acumulate în viaţa de zi cu zi. Ce vină au însă jucătorii pentru toate astea? Cu ce învăţăminte rămân ei, după ce se confruntă cu astfel de comportamente?
O altă ţintă a înjurăturilor o reprezintă, evident, arbitrii, majoritatea cu vârsta apropiată de a pruncilor care se înfruntă pe teren. Mai deunăzi, mama unui jucător înjura cu foc un arbitru. Nu era convinsă că acesta a greşit, dar nu contează – îl suduia preventiv. Altădată, un spectator, tată de fotbalist junior, şi-a admonestat fiul aproape tot meciul. Cuvintele sunt greu de reprodus. La finalul partidei, ca încoronare a prestaţiei sale de privitor la spectacolul sportiv, i-a tras una după ceafă arbitrului. Acesta era un adolescent abia trecut de vârsta copilăriei. Ochii îi înotau în lacrimi. Poate greşise, dar nu cu intenţie, aşa că nu înţelegea ce se întâmplă. Unii au o explicaţie halucinantă: „Îl înjur pentru că e arbitru!”. Nu, zău? Cine a stabilit această normă stupidă? Face parte din regulile nescrise ale jocului?” Continuarea materialului o gasiti pe site-ul vestic.ro.
Citeste si despre cateva evenimente petrecute zilele trecute:
Inca un arbitru lovit violent, dupa cel din Dambovita
Si in Prahova a fost lovit un arbitru
Protest al arbitrilor prahoveni
Comentarii recente