Astazi se implinesc 4 ani de la trecerea in nefiinta a celui care a fost Doctorul Emil Vlaiculescu, parintele arbitrajului prahovean. Inainte de toate, un OM in adevaratul sens al cuvantului.

Asa cum am mai spus-o si cu alte ocazii, nu voi uita niciodata ca in 1993, anul in care am facut primii pasi catre aceasta frumoasa si ingrata activitate, presedinte al CJA Prahova era Domnul Doctor Emil Vlaiculescu. Printre multe altele, arbitrajul mi-a oferit bucuria si onoarea de a-l cunoaste.

Mai jos puteti citi un “portret” al Domnului Doctor, realizat in 2000 de catre regretatul jurnalist Nini Hristodorescu, trecut si el in nefiinta anul acesta. 

Dumnezeu sa-i odihneasca pe amandoi! 

PS: Multumesc celor de la “FAIR PLAY de Prahova” pentru acceptul de a prelua integral acest material! 

 

Doctorul

 

Am stat la îndelung taifas cu doctorul Emil Vlaiculescu. Făcea ce făcea Doctoru’, pe parcursul acestei adevărate desfătări a sufletului, și revenea la Colegiul Județean de Arbitri Prahova, al cărui staroste a fost și încă mai este, chiar dacă acum doar „onorific‟. Când l-am condus la ieșirea din redacție, mi-a mai spus încă o dată: „E bine să vorbești cât mai mult de strădaniile actualului colegiu. Eu sunt doar onorific, dar stau alături de președintele executiv, George Andrei, și sunt sigur că vom reveni iar acolo, sus, unde arbitrii prahoveni au fost, pe vremea când, an de an, ori noi, ori Bucureștiul eram primii‟. 

În deplasări cu bou-vagonul

A văzut lumina zilei la 19 octombrie 1923, la Podenii Vechi, în casa preotului Alexandru Vlaiculescu. Avea patru ani, când preotul și-a schimbat parohia și copilandrul Emil a devenit ploieștean. Liceul l-a făcut la „Sființii Petru și Pavel‟. De timpuriu, a fost atras de sport, cum, de fapt, erau toți puștanii acelei vremi: „Toți aveam câte o goangă, jucam volei, baschet, handbal, dar mai ales, fotbal. La mine în clasă majoritatea făceam sport‟. A fost și handbalist – în 11, cum se juca pe atunci -, și baschetbalist, și atlet, iarna, patina, însă marea dragoste era fotbalul. A fost, încă din liceu, legitimat la Prahova, cu care a ajuns până în Divizia A. Preotul Alexandru nu privea cu ochi buni „cariera‟ de fotbalist a fiului, mai ales că elevul Vlaiculescu Emil cam neglija cartea. ‟Prin clasa a VI-a de liceu, a X-a, cum ar fi acum, a venit într-o zi la școală, a aflat că o lăsasem moale cu învățatul, mi-a cârpit două palme și mi-a interzis să mai joc fotbal. M-am pus cu burta pe carte și, în ultimele clase de liceu, am fost premiant. Tata nu m-a văzut decât o singură dată jucând. Lumea din tribună îmi striga <<Hai, părinte!>> și el nu înțelegea cui îi spun oamenii așa. Când am ratat o ocazie, mi-au zis <<Băi, popo, fii atent!>> și atunci a înțeles că de mine e vorba‟.

În acele vremuri fotbaliștii jucau doar din pasiune. „Mergeam în deplasări cu bou-vagonul, mâncam din traistă și doar câte o dată <<sponsorii>>, cum le zice acum, ne dădeau o masă. Echipa era întreținută de doi industriași – Angelescu și Copes. Nici nu se auzise de prime de joc ori de alte avantaje de pe urma fotbalului. Doar pe câte unul, care nu avea serviciu, îl ajutau să-și găsească.‟

Alte vremuri, alți oameni de fotbal… În 1943, intră la Facultatea de Medicină din București. Pe timpul studenției, a jucat la echipa facultății, Medicina, în Divizia C. După facultate, fiind medic în Prahova, a continuat să joace ‟la județ‟, evident, tot din pasiune. A agățat ghetele în cui – ultima echipă a fost Dorobanțul – la 36 de ani, pentru că își fracturase piciorul. Era atunci medic radiolog la Spitalul Schuller. În profesie, a urcat treptele ierarhiei, fiind director al Centrului de Radiologie, al Policlinicii și Spitalului Schuller mai bine de 30 de ani. 

Arbitrul Emil Vlaiculescu 

Era încă jucător activ în „teritorial‟, când a absolvit școala de arbitri. „M-am luat de arbitraj, pentru că nu concepeam să o rup cu fotbalul.‟ În 1960, a promovat în lotul arbitrilor de Divizia A. Are peste 1.000 de meciuri arbitrate, din care circa 500 de primă divizie. A fost și arbitru internațional, conducând meciuri inter-țări și din Cupele Europene.

O amintire din vremea arbitrajului: era delegat la un meci din C, la Caracal. Gazdele aveau neapărată nevoie de victorie și l-au „stimulat‟ cu un plic. Doctoru’, după meci – culmea, câștigat corect de caracaleni – le-a dat înapoi plicul, cu rugămintea ca banii respectivi să fie cheltuiți pentru juniori. Faptul s-a aflat, a fost relatat și în presa vremii.

În 1973, spune adio arbitrajului propriu-zis. Nu renunță la fotbal. Este ales membru al Colegiul Județean de Arbitri, instructor al arbitrilor români și chiar reprezentant al fotbalului românesc la consfătuiri și stagii internaționale ale arbitrilor – în Bulgaria, Germania, Ungaria, Turcia. În 1994, a fost ales vicepreședinte al Colegiului Central. Actualmente, este președinte onorific al Colegiului Județean de Arbitri Prahova.

A existat o școală a arbitrilor prahoveni? Doctorul este categoric – DA. Vorbește cu pioșenie de arbitrii prahoveni „clasici‟: Traian Stoenescu, Alexandru Ionescu, Coco Bojan, Ion Cristescu, frații Gheorghe și Avram Dragomirescu, Nicolae Moroianu, Țapei Ionescu – „totdeauna a arbitrat în sacou albastru‟… Ștafeta a fost preluată de cei care au dus mai departe faima arbitrajului ploieștean, unii ajungând chiar arbitri FIFA: Cursaru, Dragu, Coț, Adrian Moroianu, Moraru, Vasiliu, Denghel, Emil Păunescu, Dan Grigore Ionescu, Vasile Neacșu, Petre Malița, frații Avramescu și câți alții. Toți s-au remarcat prin calitatea arbitrajelor, dar și prin ținuta din teren și din afara lui, prin eleganță. Doctoru’ ar vorbi toată ziua de colegii săi. Despre sine i-am scos cu greu vorbele. 

Gentlemenul Dobrin 

Firește că i-a arbitrat pe marii fotbaliști români de acum două, trei decenii. Cornel Dinu, controversatul antrenor de azi al „câinilor roșii‟, era un jucător temperamental. „Arbitram meciul Dinamo București – Dinamo Bacău. Le spusesem fotbaliștilor că, dacă se apropie vreunul de mine, îl elimin direct. Am fluierat, la un moment dat, penalti pentru Bacău. Dinu s-a repezit spre mine, dar nu a ajuns, pentru că toți  ceilalți coechipieri au făcut zid… la arbitru.‟

Alt temperament, alt stil, marele Dobrin: „Un jucător extraordinar de disciplinat și cuminte. Nu l-am auzit să zică pe teren vreo vorbă vreunui coleg; arbitrului, nici atât. La un meci cu Jiul Petroșani, am dictat o lovitură liberă aproape de careul argeșenilor. Câțiva jucători de-ai lor au protestat. Dobrin i-a temperat, iar mie mi-a zis <<Scuzați-i, domnule arbitru!>>. Ăsta era Dobrin, un gentlemen‟. 

Arbitrul în pom 

Multe vor fi fost prilejurile de amuzament ale arbitrilor, când se întâlneau la Colegiul Județean. Chiar și pățaniile care puteau să se termine rău deveneau subiect de amuzament. „Boitan avusese meci greu la Pucioasa. După fluierul final, spectatorii, înfierbântați și de țuica nouă, că era într-o toamnă, l-au luat la alergări. Săracul Boitan s-a refugiat într-un pom, de unde striga ca din gură de șarpe <<Săriți, că mă omoară!>> Poporenii l-au lăsat până la urmă, râzând și ei de situație.‟

Apăruse, pentru meciurile de Cupă, regula golului de aur, numită, pe atunci, „moarte subită‟. Se jucau prelungirile unui astfel de meci, în care se întâlneau două echipe sătești. Oaspeții marchează și arbitrul fluieră finalul. Când toată lumea se pregătea să plece la vestiare, fluierați copios de spectatori, câțiva tulburenți năvălesc pe teren și-i cer arbitrului să continue jocul. Degeaba le explică acesta de „moarte subită‟, că ei o țineau pe a lor. Ba, la un moment dat, unul mai găligan i-a zis că dacă nu dă drumul la joc, va afla pe propria piele ce-i aia „moarte subită‟. Ce era să facă?! A fluierat continuarea jocului.

Arbitrul Grigorescu avea de condus un meci la Nehoiu, în județul Buzău – joc greu, terminat cu înfrângerea gazdelor. Asaltat de spectatori, Grigorescu a cerut ajutorul milițianului din sat. Acesta și-a făcut datoria și l-a condus până la ieșirea din comună, unde… l-a redat spectatorilor. După o scurtă corecție, tot „omul legii‟ l-a salvat din ghearele huliganilor. 

O viață dedicată alinării suferințelor oamenilor și fotbalului, sportul rege, care i-a adus atâtea satisfacții, dar care i-a cerut drept dulce jertfire devotament fără sfârșit. Doctoru’ iubește necondiționat lumea balonului rotund. Dar, mai presus de toate, își iubește colegii care împart dreptatea pe gazon. Cu bunele și cu relele lor. Evită să vorbească despre acei arbitri care fac negoț cu harul lor. Știe doar că, atunci când a fost momit să conducă strâmb un meci, a refuzat cu eleganță.

Joi, 19 octombrie, Doctoru’ a împlinit 77 de ani. Aflasem de aniversare de la colegul Valentin Istudor, fost arbitru de fotbal. El m-a îndemnat să-i dedic acest „Portret‟, știind că multor oameni de fotbal le va face plăcere să citească despre cel mai iubit dintre președinți. 

N. Hristodorescu  

Nota: Acest ‟Portret‟ a fost publicat in saptaminalul „Fairplay de Prahova‟ din 23 octombrie 2000 si pe site-ul cu acelasi nume – pe 7 noiembrie 2013.

Sursa: fairplaydeprahova