Pasiune dusa la extrem
Cristi Damian
Huliţi şi înjuraţi la fiecare joc de fotbal, arbitrii reprezintă o componentă obligatorie a sportului rege. Pentru a face această meserie ai nevoie de multă pasiune şi stăpânire de sine, iar „acolo sus” nu ajung foarte mulţi. Unul dintre cavalerii fluierului care aspiră să oficieze la un nivel înalt este prahoveanul Alin Gheorghe, care, în turul campionatului actual, a făcut, efectiv, naveta Dubai-Ploieşti pentru a fluiera „la judeţ”. Vizavi de aceste aspecte, Alin Gheorghe ne-a răspuns la câteva întrebări.
– În turul campionatului, la câte jocuri ai făcut naveta?
– Din iulie, de când am fost transferat cu serviciul în Dubai (Emiratele Arabe Unite), am venit pentru cinci jocuri la Liga a 3-a. La acestea s-au mai adăugat încă două drumuri, când am fost delegat doar la nivel local. Trebuie să vă spun că şi în prima parte a anului am făcut o asemenea navetă, dar pe distanţă mai scurtă, pe ruta Londra-Ploieşti.
– Ce te-a determinat să iei această decizie, din moment ce, foarte uşor, puteai să renunţi la activitatea de arbitru?
– Această întrebare mă face să-mi amintesc de un citat al lui Mark Twain: “Cele mai importante două zile din viaţa ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce”. Pot spune că, pentru mine, arbitrajul este ceea ce îmi place cel mai mult să fac. Nimic nu mă face să mă simt mai viu şi mai fericit; visez la ziua în care voi putea face doar arbitraj.
– Cum ai decis să te faci arbitru de fotbal?
– A fost o decizie de compromis, după ce mama mea, spre sfârşitul clasei a 8-a, mi-a interzis să mai merg la fotbal deoarece considera că pierd timpul şi nu voi mai avea suficiente posibilităţi ca să mă pregătesc pentru susţinerea examenului de admitere la liceu. Am fost foarte afectat şi mă certam des cu părinţii mei, întrucât eu, în continuare, fugeam de acasă la antrenamente fără să le spun, inventând tot felul de scuze. Ţin minte că am fost aspru pedepsit din acest motiv. Un prieten de familie aflând despre conflictul cu părinţii mei, a propus să urmez cursurile şcolii de arbitri, deoarece nu mi-ar consuma atât de mult timp. Părinţii mei au fost de acord, doar cu condiţia să intru la liceu. La începutul clasei a 9-a am început cursurile şcolii de arbitri, am revenit şi la fotbal, activităţi pe care le-am făcut în paralel până la începutul clasei a 12-a, când am decis să mă concentrez doar pe -arbitraj.
– Ce înseamnă pentru tine această activitate?
– Este foarte greu de exprimat în cuvinte. Pot spune că mi-a schimbat complet viaţa. Nu numai că m-a ţinut departe de foarte multe tentaţii în perioada adolescenţei, dar în acelaşi timp, m-a disciplinat foarte bine şi m-a învăţat cum e să-ţi câştigi singur primii bani prin muncă. Însă, de multe ori m-am gândit să renunţ, dar mereu mă gândesc la un citat al lui Winston Churchill: “Succesul este abilitatea de a trece de la un eşec la altul, fără pierderea entuziasmului.”
– Îmi poţi spune o întâmplare hazlie din arbitraj? Dar una neplăcută?
– Atunci când, în primii ani de arbitraj, urmând instrucţiunile unui coleg mai experimentat am ajuns la un alt teren, faţă de cel pe care se disputa meciul nostru.
La capitolul întâmplări neplăcute pot spune când am fost lovit de jucători sau de oficiali; până acum mi s-a întâmplat de 3-4 ori.
– Pe cine ai model în arbitraj?
– Pentru că sunt arbitru pot spune că îmi place foarte mult Istvan Kovacs – ca stil de arbitraj, atitudine şi etică faţă de această activitate. Ca şi persoană îl admir şi-l am ca model pe domnul Cristi Nica – un adevărat profesionist şi un om de la care am învăţat foarte mult.
– Ai îndruma tinerii spre arbitraj? Dacă da, care ar fi argumentele tale?
– Categoric da. Cred că este o activitate care te poate dezvolta şi forma foarte mult ca om, mai ales dacă o începi la o vârstă fragedă. În plus, deşi poate de multe ori nu conştientizam asta, cred că atunci când arbitrăm ne exersăm o serie de calităţi de “leadership” care ne pot fi de un real folos şi în viaţa profesională.
– Ca să reuşeşti în această meserie, ce calităţi trebuie să ai?
– Ambiţie, perseverenţă, spirit de sacrificiu şi, mai ales, onestitate. Fără cea din urmă calitate nu poţi progresa şi când spun onestitate mă gândesc să fii onest cu propria persoană. Menţionez astfel, pentru că mi se întamplă foarte des să văd în arbitraj oameni care se aşteaptă să culeagă anumite roade, fără să fi depus, iniţial, munca necesară.
– Unde te vezi peste 5 ani în arbitraj?
– Făcând parte din lotul Ligii I.
Sursa: ziarulprahova.ro
Comentarii recente